vineri, 1 noiembrie 2013

2 (sau despre calea a treia)

Paradoxal ceea ce scriu acum se numește 2 (doi pentru că întâmplarea face să fie al doilea text - dintr-o serie de texte numerotate - după primul care stă pitit într-un colț). Dar acest doi este acel monstru rigid pe care sper să-l înving cu ajutorul lui trei. De ce doi este un monstru? Pentru că avem bine și rău, pentru că avem prieteni și dușmani, pentru că avem soție sau soț, pentru că biții pot fi 1 sau 0 … și dualitatea asta este rigidă, mult prea rigidă pentru o epocă cu aspirații atât de mărețe.

În dorința de a nu mai bate câmpii să ne așezăm cu picioarele pe pământ. Pe pământ și sub pământ se află Roșia Montană sau mai bine spus “comoara României” (oare chiar așa să fie?).

a) Ieși pe stradă să strigi:“Hoții!Huăăă!”
SAU
b) “lași corporația să facă legislația.”

Deși pare să fie loc pentru un spectru larg între cele două(2) variante, defapt nu este … pentru că privirile pline de ură ale ambelor tabere aruncă cu săgeți în oricine îndrăznește să nu participe la construcția unei “lumi mai bune” în viziunea lor.Toți promit acelasi lucru, doar că tinzi să ai încredere mai mare în oamenii de aici și nu în nu stiu ce mare companie multinațională (asta pe bună dreptate). Dar eu totuși ce mă fac? Să înțeleg că va trece tancul(eco/cianurat) peste mine dacă nu încep să mărșăluiesc în direcția în care merge el!?

(vitamina) c). Există “ala” SAU “bala” … dar stai? unde este “portocala”!? Oare nu există o a treia cale??

Situația este una cât se poate de reală, în care mă aflu eu. Și eu vreau o lume mai bună dar nu cred un “lucru” ca Roșia Montană ne poate aduce salvarea - dar ca să nu dea tancul peste mine am făcut câțiva pași înapoi și am început să-mi traduc în prezent idea mea despre implicare în comunitate ... oare cum ar arăta “ignoranța” asta?

Fiecare individ are o serie de abilitați, știe sa facă o serie de lucruri, dar preferă să facă bani din asta și cam atât. Portocala aici este faptul că poți să faci și altceva cu abilitătile tale - poți să le arăți altora cât de grozav ești sau fie … cât de grozav este ceea ce faci tu (ceea ce e destul … de grozav … cred eu). Treaba asta e o învestiție cu un risc mult mai mic decât cea condusă de panică, frică și disperare care face oamenii să meargă în stradă - și mai ales în situația în care ne plângem de cât de slabă este educația în România ...

Acum îmi este destul de clar despre ce o să fie textul 3.

PS: Dar vai! Să mă scuzați că am îndrăznit ...

luni, 29 iulie 2013

Fear + Conjunctivitis = Love

Au trecut săptămâni de când mă gândesc la a așeza niște cuvinte într-un caiet. Până la urmă caietele sunt un lux în ziua de azi (cel puțin la Diverta) și oricum, mi-e mai ușor la “mașina de scris”. Au trecut săptămâni încărcate cu de toate, au trecut săptămâni goale. Săptămâni în care busola mea emoțională nu arată tot timpul aceeași direcție, dar oare care busolă umană se dovedește consistentă cu adevărat?

Miercurea săptămânii trecute a fost una domnită de spaimă. M-am trezit într-o dimineață cu o frumusețe de conjunctivită, care mi-a arătat cât de tare mă pot speria gândurile că nu aș mai putea vedea. A lovit la fix, în ochiul meu drept și singurul pe care mă bazez. După ce m-am trezit, am mers direct la urgențe, dar oare când m-am trezit?.. petrecusem întreaga noapte în spaimă și încercând să-mi imaginez cum ar arăta viața mea fără să văd. Când îmi dădeam seama că exagerez, încercam să-mi spun că o să-mi treacă, că o să merg la spital de dimineață și că probabil o să fie în regulă. 

Am ajuns la spital și oftalmologul mi-a omorât spaima - aproape ca-n statuia de pe Kogălniceanu cu săracul balaur. Niște picături și-l otrăvim - cam parșiv dar am lăsat onoarea și sulița deoparte și am acceptat. Aproape mi-a trecut când scriu acum dar frica inițială mi-a marcat următoarele zile. 

Frica e o treabă destul de nasoală mai ales când e întuneric. Mă făcea să mă simt vulnerabil, mă făcea să-mi doresc pe cineva alături care să nu mă lase să mă adâncesc în filme.. nu chiar de groază, dar aproape. Mă făcea să-mi pară rău că nu e lângă mine o gagică super-tare care să-mi spună că-i este cald sau că vrea un pahar cu apă sau mai știu eu ce.. o tipă din soiul ăla de tipe care nu te lasă să te gândești prea mult tine. Iar dacă cumva te gândești la tine, ar fi într-un film.. frumos.. film din ăla în care expresia feței tale arată un zâmbet meseriaș și aproape că-ți curg balele.

Anyway.. câteodată poți lua perna-n brațe, dar nu durează mult și piticii tăi își dau seama că-i păcălești și “viva la revolution”. Dar, ce spuneam mai devreme.. aa, vorbeam despre un film frumos. Și în filmul asta frumos fetele se gândesc la îmbrățisări calde, afecțiune, la cât de fain și bine-i lângă hipsterul super trendy de care s-au îndrăgostit, iar băieții? Ei, știți voi la ce se gândesc băieții..

Și totuși, în filmul asta care trage-n ciocolată frica de la care am pornit.. atâtă tot? Când începe drama? Păi drama începe când băieții se gândesc la ce se gândesc fetele și, evident, fetele se gândesc la ce se gândesc de obicei băieții.. [Și atunci, personajului principal îi vine să-și bage piciorul..]

[Băgându-și piciorul în pitici rămâne să vadă ce și cum cu frica..] Și atunci iți iei frica de mânuță, îi faci un duș, amenințând-o că dacă vezi vreo urmă de ciocolată n-o mai iei în rucsac și că rămâne singură cu celălalt, ratând cea mai tare cărare inițiatică în care oricum te duci să-i dai cașul (ca-n Dune.. bine fie, atunci ca-n Inglorious Basterds).

duminică, 7 iulie 2013

Azi-Mâine(1)

Azi e deja mâine. Am ajuns în locul care a devenit oarecum acasă, suficient de treaz încât să-mi amintesc că niște haine așteaptă în mașina de spălat, să fie întinse..

Ieri a fost o zi pe care am așteptat-o, o zi mai liniștită decât altele - dar dincolo de asta, o zi în care vroiam să pot să mă întreb ce pot face și pur și simplu să pornesc pe cărarea voinței. Am făcut asta, în Gambrinus era o proiecție cu un documentar despre Roșia și un concert cu Mihnea Blidariu și apoi Ada Milea. 

Am ajuns acolo, eram cam stingher și-mi aminteam de lupul de stepă a lui Hesse, dar era bine. Documentarul nu era suficient de prost încât să mă enerveze, deși văzusem unul care semăna destul de mult - nu demult. Nu sunt fan "Salvați Rosia Montana" și nici nu mă opun celor care vor să "Salveze Rosia Montana", până la urmă ce înseamnă să salvezi Roșia Montană e o problemă de limbaj și interpretare, iar cum problemele de interpretare sunt tot unele de limbaj ... rămânem la o mare problemă de limbaj (românesc). Oricum niciodată nu am avut prilejul să ajung prea aproape de toată agitația asta ... până în seara asta ...

Nu mă interesează războiul dintre cele două tabere dar apreciez tare mult faptul că niște oameni fac un interesant exercițiu de putere. De ce să salvam Roșia Montană? Pentru că putem! Pentru că vrem! ... aș spune că nu contează celelalte argumente. Simplul exercițiu de voință și putere e suficient; orice bătălie e un prilej în care adevărați lideri se pot naște. 

Dincolo de gânduri, mă simțeam bântuit de o muză cu parul scurt, în celalalt colț al locului ... bântuit într-un sens bun, să fi aproape de muze e suficient, nu trebuie atinse - nu de alta dar poate dispar ... mă gândeam acum la cum apar muzele în viața noastră, ce ochelari trebuie să ne punem pentru a le observa!? Nu cred că există asemenea ochelari, ele pur și simplu apar și nu pot fi mai mult decât admirate. Poate. Acum câteva nopți am visat-o ... o atinsesem și nu a dispărut ... dar era doar un vis.

Gândurile curgeau inevitabil, declanșate de imagini, de muzica, era un film plăcut. Am revăzut o persoana dragă pe care nu o mai văzusem de foarte mult timp. Până una alta colindase Africa. Africa un loc interesant de la tele-enciclopedia dar unde nu multi au curajul să se aventureze. Îmbrățișări. Alte îmbrățișări cu alți oameni dragi și fuga către orizonturi tangibile.  

Acasă. Mașina de spălat.




marți, 25 iunie 2013

Tips & Tricks

I don't believe in love..

Love. Affection. Possession.
Love. Attachment. Possession.
Love. Passion. Possession.

Possession. Lack of freedom. 

The friendship should be the way.


Maybe.. 


luni, 10 iunie 2013

Despre comori

Eram în ultimul an de liceu și-mi amintesc că era o după masă înnorată iar eu eram la Clubul Copiilor din Hațeg - un fel de a doua casă. Era vară iar în curtea clubului era plin de studenți de la peisagistică care pregăteau o expoziție sub egida Geoparcului Dinozaurilor. Era o atmosferă faină, multe pietre, imagini cu instalatiile lui Andy Goldsworthy, iar noi (gașca cu care mergeam pe dealurile în vremurile cu pletele-n vânt) contribuiam cu ce puteam.

Era ziua vernisajului și erau tot felul de fețe necunoscute pe acolo. Una dintre ele avea să fie a lui Cătălin Manole, un tip foarte fain, reporter la Formula As ... nu-mi amintesc cum am apucat să povestim dar știu că am ajuns să ne plimbăm prin Țara Hațegului, el căutând subiecte pentru articole. 

Cu o vară înainte ajunsesem într-un loc care m-a surprins de la primul pas pe care l-am făcut pe ulița principală ... în loc de urme - era plin de frăguțe. Locul ăsta se numește Mesteacăn și este unul dintre puținele sate părăsite din Țara Hațegului, defapt eu nu mai știu altul. Îmi amintesc că prima oară când am ajuns acolo eram așa de mirat, că pe lângă frăguțe, poate exista un astfel de muzeu al satului la zece kilometrii de locul unde copilărisem până atunci.  

Până la urmă a ajuns și Cătălin acolo și s-a îndrăgostit de lumea de acolo care-i cumva suspendată în timp - i-a plăcut așa de tare încât și-a cumpărat o căsuță în locul ăsta uitat de oameni și luat în primire de natură. Nu are rost să condensez într-o frază impresiile lui Cătălin, ele pot fi găsite aici:

Dar, ăsta a fost contextul, treaba despre care scriu aici e una mai generală. Acum vreo lună am fost din nou în Mesteacăn ... după foarte-foarte mult timp. Cătălin nu era acolo, defapt nu mai erau nici cei trei oameni pe care îi vazusem acum câtiva ani. Pe lângă căței mai era o familie care stătea acolo cu oile, dar care iarna se retrage în locuri mai "lumești". Era o nostagie ciudată, amestecată cu păreri de rău - la fiecare fiecare noutate pe care o vedeam. Răsăriseră vreo doua-trei căbănuțe și pe lângă asta o mare clădire care pare a fi a bisericii, care vrea să sfințească locul mai bine decât o poate face natură - probabil. Pe lângă asta bisericuța din sat fusese restaurată ... dar într-un fel care să mă intristeze și mai tare ...

Mă asteptasem să-mi placă la fel de mult, ca atunci când am ajuns prima oara în locul ăsta de povești. Dar nu a fost așa, și mai degraba mă simțeam vinovat. Mă simțeam vinovat pentru că acum nu știu câtă vreme i-am spus lui Cătălin despre acest loc. Oare câte reviste Formula As sunt cumpărate de Biserica Ortodoxă!? Sună puțin science-fiction - dar "purificând" problema - când descoperi ceva fain, cum reactionezi? Încerci să conservi acel loc? Esti egoist? Sau le arăți și altora comoara? Oare în situații de acest gen, nu e mai bine sa faci o groapă mare, să îngropi misterul acolo și să te asiguri că ai pus suficient pământ deasupra? 

Nu am soluția la problema asta, dar cred că e o temă destul de bună de gândire. 

Oare scriind aici, acum nu fac exact ce m-a făcut să mă simt vinovat când eram acolo ... poate ... 

Vă arăt niște fotografii dar sper sa nu vă trageți vreo vilă portocalie pe acolo.  

Foto de Marlene Mititeanu:

joi, 9 mai 2013

Țarcu-Godeanu

Este o după-masă călduroasă de luni într-un început de mai de un verde care inspiră, mă inspiră. Observ verdele ăsta cocoțat pe blocul de beton de pe care făceam salturi în apa Râului Mare când eram prichindel, și care apă, cândva demult venea de undeva de departe. Poate rândurile astea sunt puțin despre acel de departe ... 

La începutul anului Marlene îmi povestise despre o tură care era mai ispititoare decât oricare alta, un ocol al izvoarelor Râului Șes, pornind de la barajul Gura Apelor. Tura asta era ispititoare pentru că îmi oferea ocazia să calc pe urmele pașilor bunicului și tatălui meu despre care știam că au plecat cândva din valea Cernei și au ajuns la aceleași izvoare ale Râului Șes. Doar că asta se întâmpla acum mai bine de patruzeci de ani, când nu era niciun baraj și când aș fi putut să mă scald într-un Râu Mare care aducea o apă care spăla mult mai multe pietre. Oricât de mare era tentația, știam că nu o să fie o plimbare pe dealuri și nici nu a fost ... 

Marți 

Am ajuns marți în Brazi la părinții mei, pe care vroiam să-i văd înainte de a pleca pe niște cărări de neuitat. Cred că în această ultimă zi a unui aprilie călduros a început și tura. Eram în Logan-ul părinților mei care mă așteptaseră în gara din Simeria, când odată ajunși în Hațeg, Retezatul se profila ca un colos alb pe un cer albastru ... atunci a început. 
Eram destul de nerăbdător, așa că nu am stat prea mult pe gânduri și am luat-o la deal, pornind din spatele casei. Dacă m-ar pune cineva sa aleg un deal, pe acesta l-aș alege (Măgura Zimbrului). E dealul care mi-a oferit frăguțe, care m-a lăsat să fac căsuțe prin copaci și mi-a oferit apusuri pe care le păstrez și acum în minte. Era după-masă, Soarele se domolea, iar pașii mei înaintau cu altă cadență decât în copilărie ... mai era încă puțin și aș fi ajuns în vârf când mi-am amintit ce sirop bun pot bea la unchiul Vali și mătușa Mărioara din Riu-de-Mori. 

Miercuri 

Era miercuri dimineață și-i așteptam pe Marlene, Dinu și Anca să mă culeagă și să pornim către barajul de la Gura Apelor. În cocktail-ul de sentimente din acea dimineață era mult entuziasm și o cantitate considerabilă de griji. Trecuse destul de mult timp de când nu am mai pus un rucsac mare în spate, ca să nu mai spun despre zăpada care se prevestea și pentru care căram o pereche de rachete. Îmi amintesc că îmi spuneam că dacă prima zi trece cu bine, atunci nu voi avea probleme. Mă speria puțin și diferența de nivel care trebuia urcată în prima zi ... pornisem din drumul de contur al barajului, pe banda roșie către Șaua Iepei. 

Cu fiecare pas pe care-l făceam lăsam în urmă grijile și mă bucuram să fiu acolo, cu fiecare pas pe care-l făceam mă deconectam de o lume cu ancore destul de puternice și așa, cât ai clipi, am ajuns în Șaua Iepei. Acolo ne-am întâlnit cu primele brândușe, prima zăpadă și câțiva metri pătrați de ghiocei furișați după unul dintre ultimii brazi pe care aveam să-l văd de aproape în următoarele zile. 
Voia bună ne condusese deja la peste 2000 de metri, iar eu încercam să-mi găsesc un ritm, știam că nu am antrenamentul celorlalți și că trebuie sa merg în ritmul meu dacă vreau să termin cu bine tura, dar spre surprinderea mea, rezervele de energie m-au ținut. Eram aproape de vf. Nedeia (2150 m) când niște nori fioroși se profilau pe cer și își arătau măreția prin tunete dinspre vest, tot acolo vedeam prima porțiune serioasă de zăpadă. Împinși de la spate de norii amenințători, ne-am pus rachetele și pelerinele și am pornit. Tot atunci norii, pentru a ne arăta că nu se joacă, au început să ne bombardeze cu o grindină ale cărei lovituri pe pelerinele noastre ne aminteau că suntem musafiri acolo. 
În Șaua Șcheiului (1886 m), acest „bun venit” s-a terminat și odată cu el și vântul care-l acompania. Ne apucăm să montăm corturile și să ne gospodărim, Șcheiul se auzea și în același timp Soarele ne arata semne de prietenie cu ultimele sale raze din acea zi. Nu-mi trebuia mâncare, vroiam doar să fiu afară și să ascult liniștea nenaturală, încă nenaturală. Urcând câțiva pași către Nedeia, baia roșiatică a apusului era în spatele meu iar undeva în stânga observ Tăul Lucios, cocoțat destul de sus.
Soarele dispăruse și lăsase în urma lui aceleași lumini roșiatice, iar eu uitasem de mine și am lăsat-o pe Anca singură, să se lupte topitul zăpezii pentru apa de mâine ... înapoi în cort ... 

Joi 

Fusese o noapte destul de liniștită, iar eu mă trezisem cu câteva minute înaintea Ancăi pentru a-mi bandaja călcâiul stâng, bocancii cu talpă rigidă pe care-i purtam nu fuseseră foarte prietenoși. Vremea era bună dar, pofta mea de mâncare tot nu excela așa ca m-am tot învârtit pe afară, aranjându-mi rucsacul și furând imagini ale unui Gugu care nu putea fi despărțit de lumina răsăritului. 

Pregătiți de plecare, în dreapta se vedeau cele mai înalte vârfuri din Țarcu, vf. Căleanu (2199 m) și vf. Țarcu (2190 m). Părăsim banda roșie, care o ia către aceste vârfuri prin Șaua Șuculețului și ne ținem aproape de valea Râului Șes, mergând către vf. Prislop (1961 m). Aici am întâlnit ce a mai rămas din niște cornișe care păreau să fi fost spectaculoase la vremea lor. Odată trecuți de vf. Prislop ne-am trezit că suntem pe un versant întreg plin cu brândușe, erau atât de multe încât nu aveai pe unde să calci ... 
Mi se părea că merg bine, dar când am ajuns la Capul Prislopului (1839 m), simțeam că bateriile mă cam lasă. În dreapta era valea Râului Rece, care părea plină de viață, iar în stânga afluenții Râului Șes se arătau șerpuiți prin văi adânci printre care doar brândușele erau semne că viața nu a uitat lumea asta suspendată. Încă erau pete de zăpadă, o zăpadă care sub razele soarelui își dădea ultimele suflări. Era un contrast puternic care încet-încet dispărea și rămâneam doar cu această lume suspendată ... dar nu aveam timp de meditații prea profunde, deși stâna care părea un iglu de piatră m-a făcut să mă întreb dacă nu cumva și timpu-i suspendat ... 
Trag de mine și ajungem la lacul Iezer, după care mai avem doar câțiva pași până la un Râu Șes mult prea umflat. Hotărâm să urcăm până când traversarea va fi posibilă. Era un peisaj și mai inedit și oricât de puțină putere mai aveam, era imposibil să nu-l observ, un râu vânjos care săpase în unele locuri aproape 2 metri în zăpadă ... îmi părea că sunt în nordul Canadei pe urmele lui Mike Horn ... Primul pod de zăpadă părea mult prea fragil, nimeni nu a îndrăznit să propună să ne aventurăm pe el, dar nu după mult timp apare al doilea pe care Dinu-l trece cu succes după ce îl studiase. Crezusem că glumește, dar văzându-i pașii siguri, îl admir și mă îndrept către locul traversării ... îl studiez și eu din priviri și pășesc pe urmele lui Dinu. Injecția cu adrenalină mi-a prins bine și pe lângă ea, am mai primit și una cu încredere, Godeanu ne aștepta. 
După ce m-a ajutat Marlene să-mi „repar” călcâiul stâng, începem urcușul către Godeanu, era un urcuș lin dar susținut iar injecțiile mele nu au ținut prea mult. Mergeam încet și simțeam nevoia să mă opresc după fiecare câțiva pași, pași printr-o zăpadă moale. Soarele era în spatele meu, iar eu mergeam cu capul în pământ uitându-ma la vârful rachetelor și cu gândul din nou la Mike Horn ... el avusese desenele fetelor sale pe schiuri, eu nu aveam niciun desen pe rachetele Evei. Ceilalți mă așteptau dar îmi era greu să mă țin de ei, renunțasem la asta, vroiam doar să-mi găsesc un ritm din care să nu trebuiască să mă opresc după fiecare câțiva pași. 
Era un fel de luptă cu corpul meu, nu-l mai supusesem vreodată la un asa efort, deși pentru un montaniard de rând, nu cred ca era cine știe ce ritm, dar pentru mine era prima oară și trebuia cumva să-mi conving mușchii să acționeze. Nu era un exercițiu de voință, ci era unul de putere și de împins limitele mai sus. Era un exercițiu prin care mă cunoșteam mai bine și deși greutatea cu care făceam pașii era considerabilă, mă surprindeam în fiecare clipă când reușeam să mai fac câțiva. Asta era provocarea, să mă cunosc mai bine, să-mi cunosc limitele și să încerc să le împing puțin mai sus. 
Trecusem de vf. Tucila (2012 m) și până pe Godeanu mai erau trei mari trepte iar eu continuam munca de convingere cu mine. Am ajuns la prima treapta unde un mic petec de zăpadă se scălda în lumina pală a apusului, sub grămada de lespezi care formau trunchiul de con care stătea dovadă că mulți alții au mai fost pe acolo. Dinu și Marlene pregăteau două platforme pentru corturi, iar eu eram surprins să văd asta ... încercasem să-mi diluez energia pentru a ajunge pe vârf dar cred ca fața m-a trădat ... 
Apusul era superb dar trebuia să terminăm platformele înainte de orice altceva, așa că am căutat un borcănel ascuns cu putere și l-am folosit. După ce am montat cortul, vroiam doar să respir, făceam asta ... ma liniștisem puțin. Înainte să mă apuc de cele gospodărești îmi pusesem niște muzică, era un album de la Moby și trăiam una dintre cele mai ciudate stări pe care le-am avut vreodată, în starea de aproape extenuare pe care o aveam îmi venea să dansez. Îmi venea sa dansez deși corpul meu era extenuat, îmi era greu de înțeles ... gândindu-mă acum la asta, cred ca eram fericit, nu mai vroiam nimic. 
Cum tot găseam borcanele ascunse cu putere, m-am apucat să topesc zăpadă. După o așa zi, eram cam speriat pentru următoarea și știam că trebuie să mă refac cumva, hidratarea era importantă. A durat o vreme și chiar dacă mă simțeam plin, am mai băut o jumătate de cană de apă cu săruri de la Marlene ... apoi terminasem, chiar terminasem tot ce trebuia să fac, nu știu cât era ceasul ... puteam să dorm. 

Vântul bătea puternic iar sunetul scos de prelata cortului mă trezea destul de des, la un moment dat s-a întețit și am hotărât să ies și să dau o tură de cort. Zăpada pe care o pusesem un jurul lui dispăruse și am încercat să o înlocuiesc după ce am fixat două cuie slăbite. Era ceață iar zăpada făcuse o crusta care mă ducea cu gândul la iarnă. 

Vineri 

Dimineața. Doar mierea Ancăi îmi făcea cu ochiul. Mă mișcam destul de lent, puțin înspăimântat să nu se repete ziua de joi. Adunasem tot și urcam cele două trepte pe care le mai aveam până pe Godeanu (2229 m). Era încă dimineață, iar de pe vârf se vedea o lume vie, valea Cernei. Spaima dispăruse, nu mă mai mișcam chiar ca un melc. 

Pe vârf s-a pregătit o surpriză, cineva trebuia să-și primească carnetul de CAR-ist, iar cum eu eram singurul fără carnet, acel cineva eram eu. Nu prea știam cum să mă bucur, urmele zilei anterioare încă erau acolo și singurul lucru pe care-l aveam în minte era întrebarea următoare: „Îl merit?”. De primit l-am primit, ne-am îmbrățișat și eram emoționat ... dar aveam ochelari de soare așa că nu s-a văzut nimic. 
Coborâm vârful și ne îndreptăm către Șaua Mițului, undeva în stânga vf. Moraru (2279 m) arăta drumul către Gugu iar în dreapta, după Șaua Mițului se vedea Piatra Scărișoarei (2245 m), vremea e superbă iar eu aveam un ritm de care eram mulțumit. Erau zone destul de întinse cu zăpadă pe care puteam călca fără să ne scufundam, izvoarele Râului Șes erau undeva departe iar în stânga apăreau vai din care se forma Lăpușnicul Mic. Lacul Scărișoara era înghețat și părea un mare inel de turcuaz blând. 
Pe Piatra Scărișoarei am găsit o borna de hotar a Ardealului austro-ungar. Bunicul meu îmi povestise despre ele, și asta a fost un prilej să mă gândesc la el. Erau gânduri plăcute iar eu mă simțeam bine, mergeam cu privirea către Retezat și cu cât avansam mai mult cu atât era mai aproape. 

Din vf. Galbena (2194 m) mai aveam puțin și urcam pe platforma Borăscu, ziua-mi fusese buna, bătăturile erau acolo și deși nu alergam, înaintam. Am pus cortul în ultima șa și s-a dovedit un loc foarte bun. Am avut timp și pentru lenevit la Soare. Era perfect. 

Sâmbătă 

Fusese o noapte ideală, cu cer senin și vântul adiase doar cât trebuia. Ne-am trezit cu o oră mai târziu, rămăsese de traversat platforma Borăscu și coborârea până la drumul de contur al barajului. 

Eram și mai aproape de Retezat, și-l priveam dintr-o perspectiva cu care nu eram obișnuit, a fost o lecție de geografie foarte buna, dar dincolo de geografie, arăta impunător de oriunde priveam. 
Sfârșitul turei se apropia (sau asa credeam) și vroiam sa aniversez cumva, așa că am deschis o pungă de Haribo. Mai aveam de urcat un singur vârf, Borăscu Mare (2158 m) iar drumul pe platou îmi amintea de Tarkovsky, platoul plin cu zăpadă ducea a desert, iar Soarele nu se dezmințea să întărească aceasta impresie. 
Coboram pe un picior vestic, după care trebuia sa traversăm un versant care nu fusese expus la prea mult Soare și încă era încărcat cu zăpadă. Era prima oară când am făcut o asemenea traversare. Dinu făcea urme iar noi îl urmam cu betele pregătite pentru o eventuală alunecare. Totul a decurs fără surprize și simțeam că, poate, încep să-mi merit carnetul de CAR-ist. Chiar dacă până în acest punct, nu mă bucurasem prea mult pentru bocancii pe care-i purtam, în aceasta ultima traversare i-am simțit mai mult decât necesari, așa că-i iert pentru bătături. 
Într-un sfert de oră după ce am terminat traversarea, am ajuns la ce a mai rămas din stana Borăscu (unde se afla și refugiul Borăscu). După o scurta pauza am început coborârea prin pădure și revenirea într-o lume din care plecasem acum câteva zile. 

Seara am revenit în satul părinților mei, unde lumea părea încărcată cu mult prea multa agitație ... iar eu eram cu gândul tot la tura asta în care am învățat atât de multe despre mine ...

Foto de Marlene Mititeanu:
https://plus.google.com/photos/100452716495980794788/albums/5875499684655044833
https://plus.google.com/photos/100452716495980794788/albums/5876027307071816753

duminică, 21 aprilie 2013

Chibrit

M-am intors cam suparat dupa plimbarea asta de duminica, si nu stiu daca doar faptul ca nu am gasit un loc in care sa mananc m-a indispus, sau e vorba de o zona obscura a mea care-mi joaca feste si-mi pune pe masa de lucru o caruta de intrebari, nu doar intrebari contradictorii care produc scantei.

Intrebarea care aprinde gandurile oricarui prost, imi imaginez ca-i urmatoarea: Care naiba-i scopul meu pe lumea asta? Care-i? Hah? Poate-i deformare profesionala, poate toti inginerii se intreaba care-i problema, dar ce poti rezolva daca nu stii nici macar care-i problema?

Ei, nu ma las batut, dar orice potential scop care a trecut pe langa mine, m-a lasat rece ... stau acum si ma intreb cum de nimeni pe lumea asta nu poate sa fie suficient de convingator incat sa ma faca sa cred, si mai ales sa simt ca merg pe o carare catre ceva.

Imi vine sa zic cuvantul sincer. Sincer, simt ca nu am nici cel mai mic indiciu convingator. Ei, dar bine-bine, poti spune ca poate ai trecut pe langa calea asta catre grozav doar ca nu ai fost tu in stare sa o vezi ... Dar daca ar fi fost asa de grozava ea, nu ar fi trebuit sa o iau ca un zombi in directia data de ea? Fara indoieli, fara lanturi, fara nimic. Ei bine nu s-a intamplat si ma-ndoiesc ca se va intampla vreodata.

Daa, carpe diem frate!

Cred ca sunt suficient de suparat incat sa continui cu scrisul. E ca si cum ai urla, doar ca in loc de un urlat violent care sperie copiii vecinilor, urlu aici, printre biti nesimtiti.

Viata e frumoasa, se spune ... cum sa nu vad cat de frumoasa e natura, ce atingeri sensibile are vantul pe fata mea, cat de fain ii ciripitul pasarelelor, cate si mai cate ... si mda, poti sa traiesti o viata din asta printre pasarele la marginea unui lac in Alpii elvetieni, poate ocupandu-te apicultura ... si ce? Astepti sa mori? Nu, nu ... te bucuri de fiecare clipa! Crezi ca fiecare clipa-i pe gratis, crezi ca in lumea asta in care traim ai putea sa faci asta, sa ai luxul asta? Poate, dupa ce ti-ai omorat neuronii cei mai buni, candva la batranete sa ajungi sa faci asta ... dar, de altfel, sansele pentru muritorii de rand, as zice ca-s destul de reduse.

Probabil ca lumea nu a fost vreodata ca astazi, aproape ca suntem in stare sa ducem o viata independenta, presupund ca ai o tarlaua de pamant pe undeva unde nu-i desert si nici in Groenlanda. Ai putea sa faci downshiftingul despre care se povesteste destul de des astazi, sa te muti frumusel acolo, iti faci o casuta, iti produci mancarea singur, poate iti pui si niste panouri solare si poate internetul devine un bun comun si nu mai trebuie sa platesti facturi ... imi imaginez ca, cu putina indarjire ai putea sa faci asta ... si bineinteles fara sa-ti mai omori toti neurorii cei mai buni, doar jumatate.

Dar totusi, daca produsul mancarii nu-ti ocupa tot timpul, ai putea sa faci pe savantul si sa te intorci la intrebarea pentru toti prostii ... adica care-i scopul tau? Poti sa te inarmezi cu o sa sapa intelectuala sau cu una adevarata sau poate cu ambele si transpiri incercand sa produci "mancare" cat mai buna ... Varianta B nu e mult mai rea, te-ai putea multumii sa traiesti clipa cu o bere in mana pe un sezlong. Din pacate probabil ca in ambele variante, dupa o vreme, nu o sa devi altceva decat pamantul sapat de altii (si la propriu si la figurat), ceea ce poate fi cool ... nu!?

Nu vreau sa va sperii, as vrea doar sa va provoc sa va imaginati un raspuns la o intrebare si poate-mi spuneti si mie ce revelatii ati avut ... Nu vreau nici sa va demoralizez ... si sa gasesti care-i problema e tot o problema si cum desertul e mare, putem face cate castele avem chef.

P.S.: cred ca Haneke-i de acord cu mine: http://www.imdb.com/title/tt1602620/